Interviu cu scriitorul Răzvan Petrescu: „Ne-am obişnuit cu răul și am ajuns să facem mişto de el. Dacă morții de Covid ar zăcea pe străzi, am trece pe lângă cu ochii-n telefon”

Interviu cu scriitorul Răzvan Petrescu: „Ne-am obişnuit cu răul și am ajuns să facem mişto de el. Dacă morții de Covid ar zăcea pe străzi, am trece pe lângă cu ochii-n telefon”

Într-un nou interviu din seria Literatura la zi, prozatorul Răzvan Petrescu vorbește despre scriitorii care i-au marcat copilăria în perioada comunistă și despre cum a ajuns să studieze și să practice medicina vreme de opt ani, pentru a se întoarce apoi la pasiunea scrisului. Susținător vehement al vaccinării, Petrescu lansează verdicte dure la adresa politicienilor care conduc România.

Considerat în lumea literară unul dintre cei talentați autori de proză scurtă din România, Răzvan Petrescu, 65 de ani, s-a născut într-o familie de cadre medicale, în București. A terminat și el Medicina, pe care a practicat-o vreme de trei ani în spitalele Victor Babeș, Fundeni și Municipal din Capitală, iar apoi alți cinci, ca medic generalist în comuna Pietroșița, județul Dâmbovița, potrivit biografiei postate pe site-ul Editurii Curtea Veche.

A renunțat la medicină după Revoluție, pentru a se dedica literaturii. A debutat în 1986, în volumul colectiv Debut ’86, urmat de mai multe volume de proză scurtă, eseuri, interviuri etc: Grădina de vară (1989), Eclipsa, (1993), Într-o după-amiază de vineri, (1997), Foxtrot XX (2008), Variațiuni pe o temă de Vater-Puccini (2013), Scrisori către Mihai (2014), Ursulețul lui Freud (2015), Mandarina (2017) .

În acest an, i-a apărut la Editura Polirom volumul „Cuțitul japonez”, o carte necruțătoare cu clasa politică românească, tot așa cum sunt și pasaje din interviul de mai jos.

Vasile Ernu: Dragă Răzvan Petrescu, privind înapoi spre copilărie: care sunt cele mai puternice lucruri pe care ți le amintești?Răzvan Petrescu:  Casa bunicilor din Piaţa Unirii – se înălţa undeva pe unde se află azi fântânile. Mare, cu etaj, mansardă şi multe camere. Acolo am fost fericit jucându-mă cu vărul meu care avea să moară mai târziu, dar foarte devreme, în ’97. Ura faţă de şcoală, pe care am resimţit-o constant vreme de 12 ani, până am intrat la facultate şi-am început să urăsc facultatea. Verile petrecute cu părinţii mei la mare. Orele-n care înălţam tot felul de construcţii din nisip, unele mai dăinuiesc şi azi, apoi frumoasele ore de-acasă, când modelam tot felul de animale şi obiecte din plastilină, singur, în linişte, de mic mi-a plăcut singurătatea, deoarece ceilalţi copii nu se jucau cu plastilina şi erau urâţi, normal că nu voiam să intru-n vorbă cu ei, însă eram obligat s-o fac atunci când mergeam la şcoală, unde mai apăreau şi profesori traumatizanţi.

Parcă văd ceasul la care mă uitam din zece-n zece secunde când mai rămâneau cinci minute până suna clopoţelul pentru recreaţie şi-n loc de cinci minute treceau două luni. Fiecare revelion. Şi din nou verile în care nu făceam nimic altceva decât să citesc – după ce m-am potolit cu plastilina.

Spune-mi, te rog, ce cărți și muzici ţi-au marcat copilăria și adolescența? Căci acolo cumva se creează gusturile și emoțiile care ne vor urmări toată viața…– Până pe la 14 ani am citit mai ales cărţi de aventuri, Alexandre Dumas, veneau la mine-n cameră toţi muschetarii care ne împânziseră oraşul, Sienkiewicz, Paul Féval, pe urmă întreaga colecţie Enigma – cărţi poliţiste care, deşi încă nu-mi dădeam seama, erau scrise foarte bine, preferatul meu, Raymond Chandler –, plus altele de care nu-mi amintesc, au fost şi câteva SF-uri.

Pe la 15 ani, Mihai Simionescu, cu care sunt prieten de 50 de ani, mi-a pus în mână „Crimă şi pedeapsă”, apoi „Călătorie la capătul nopţii”, ambele au fost nişte trăsnete revelatoare, m-am întors la Dostoievski şi i-am devorat cărţile, pe urmă am vrut să aflu cum scriu şi alţi ruşi, aşa c-au urmat Tolstoi, Cehov, Bulgakov, am revenit la francezi gândindu-mă că dacă au dat un scriitor precum Céline categoric mai aveau şi alţii la fel de mari. N-aveau, exceptându-i pe Flaubert şi Boris Vian, pe care i-am întâlnit cu „Bouvard şi Pécuchet” (romanul satiric al lui Gustave Flaubert, n.red.) și „Spuma zilelor” abia când am ieşit din adolescenţă, perioadă care s-a încheiat cu descoperirea sud-americanilor, Gabriel Garcia Márquez, Julio Cortázar, Mario Vargas Llosa, Alejo Carpentier, Jorge Luis Borges, după care au apărut giganţii nord-americani care m-au lăsat mască.

O fotografie din tinerețe | Foto: Facebook/Răzvan Petrescu

Primii muzicieni ce mi-au marcat ieşirea din copilărie – până atunci ascultasem de toate fără nici o emoţie – au fost Elvis, Creedence și Beatles, dar lovitura mi-a dat-o un single Led Zeppelin, cu faţa B, pe care era „Hey, Hey What Can I Do”. În scurt timp, „Serenade to a Cuckoo”, cu Jethro Tull. Au urmat celebrele trupe britanice de rock şi, oarecum nefiresc, întreaga muzică clasică, Chopin şi Vivaldi mi-au deschis uşile, doar în camera lui Wagner n-am intrat, căci am auzit din prag cum se rostogolea zornăind „Inelul Nibelungilor” şi nu-l găsea nimeni, în ciuda răcnetelor. La jazz am ajuns pe la 20, 21 de ani, printr-un LP al lui Oscar Peterson, şi de-atunci nu l-am mai părăsit.

Dar cum ai decis să mergi la medicină la facultate? Cum ai împăcat medicina cu literatura?– Am vrut să urmez filologia, nu medicina, pentru că în acei groaznici 12 ani de şcoală mi-a plăcut doar limba română. Însă, cum profesorul de română din liceu îmi devenise prieten (lucru foarte rar pe atunci), a vorbit cu tatăl meu şi-au decis împreună să mă determine să fac medicina, povestindu-mi că dacă mă duc la filologie voi ajunge un amărât profesor de limba română la ţară, iar pe mine mă înfiorau satele chiar şi văzute prin geamul maşinii, dar, dacă voi alege cea mai nobilă profesie, voi da examen de specialitate şi voi deveni radiolog.

Tata fiind radiolog, avea să-mi fie profesor, deci sigur o să rămân în Bucureşti şi voi avea acelaşi program ca el, la ora 13 aş fi fost acasă şi până noaptea târziu puteam să scriu cât voiam, de pe-atunci mă bântuia ideea de a scrie. S-a ales praful de planul ăsta pentru că nimeni nu putea bănui că Elena Ceauşescu va da peste ani un ordin prin care a interzis examenul cu pricina, aşa că toţi am plecat la ţară, indiferent de medie. De pildă, deşi nu mi-a plăcut facultatea, am învăţat din greu, nici acum nu ştiu de ce, am terminat al unsprezecelea pe ţară şi-am ajuns la Gura-Bărbuleţ (județul Dâmbovița), un sat de care nu vreau să-mi mai amintesc.

La a doua parte a întrebării: NU am împăcat medicina cu literatura, nici nu se pot concilia (chiar dacă există scriitori, mari, dar puţini, care au făcut-o). Cei care spun că medicina este o artă fie nu ştiu nimic din medicină, fie nu ştiu nimic din artă.

Mi se pare o nebunie să faci medicină și să nu mai practici una dintre cele mai spectaculoase meserii. Cum ai decis să te lași de medicină și să faci munci din acestea legate de carte, scris, redactat?– Nu este deloc o meserie spectaculoasă, ci doar rutină. Chiar şi specializările chirurgicale sunt la fel, deşi nu par. Ce crezi că te mai poate surprinde după ce ai făcut, să zicem, 30 de splenectomii? Sau ai pus 50 de cristalinuri? Doar vreo complicaţie pe care n-ai mai întâlnit-o şi nici asta nu-i spectaculoasă decât dacă nu ştii s-o rezolvi. Nu te poţi juca într-o astfel de profesie (lucru grav pentru mine), nu ai ce să imaginezi, ce să inventezi. Sau ai, dar îţi moare pacientul.

În plus, aşa cum ştie toată lumea, trebuie să simţi chemare pentru medicină şi, după cum am povestit, eu am urmat-o doar ca să am o meserie care să-mi lase cât mai mult timp pentru scris.

Răzvan Petrescu, scriitor:

Prin „chemare” înţeleg dorinţa de a te apropia de bolnavi, de a vorbi cu ei, de a-i face să râdă, de a-i alinta, de a-i vindeca, or, eu sunt un tip solitar, nu-mi place defel să trăncănesc şi nu am resimţit vreo bucurie la ideea de a vedea bolnavi zilnic, vreme de zeci de ani. Cât timp am practicat, opt ani, nu doream decât să pun diagnosticul corect, să scriu tratamentul şi-apoi să fiu lăsat în pace. În schimb, satisfacţiile aduse de scris nu pot fi comparate cu nimic şi reprezintă o foarte bună modalitate de a te convinge că ai uitat de moarte, de fapt, chiar asta şi faci câtă vreme scrii, uiţi că femeia lugubră te aşteaptă undeva, îmbrăcată deosebit de urât.

Pentru că ești medic și scriitor te întreb: te-ai vaccinat? De ce: care e argumentul?– Sigur că m-am vaccinat, dacă am renunţat la medicină, nu înseamnă c-am uitat ce am tocit în anii facultăţii. Iar argumente forte au adus constant, de aproape doi ani, toţi cei care se pricep, infecţionişti, virusologi, imunologi, epidemiologi, nu poţi alege să nu-i crezi pe ei şi-n schimb să crezi orbeşte ce urlă Şoşoacă. Sau poți, dar atunci ești.

De ce crezi că nu se vaccinează un număr atât de mare de român? E neîncrederea în stat, e neîncrederea în autoritate, e revoltă împotriva unui stat care i-a abandonat sau e necunoaștere?– E o combinaţie letală din toate cele expuse de tine, dar pe primul loc aş pune ignoranţa strâns legată, în multe cazuri, de o inteligenţă redusă. Asemenea indivizi colportează numai teoriile conspiraţiei, la care-şi mai şi aduc contribuţia inestimabilă. Pare că îi încearcă o imensă satisfacţie când se reped să-mbrăţişeze cele mai demente aberaţii şi-n ruptul capului nu vor să le vadă aşa cum sunt, simple aiureli, pentru că vor să creadă în ele. Refuză informaţia ştiinţifică, fiindcă-i seacă sau nu are legătură cu moaştele.

Mai sunt şi cei cărora nu le prea pasă (nu-i înţeleg, dar există), ăia cărora le e frică de vaccin (e firesc, dacă nu încearcă să afle ce se-ntâmplă în lume şi nu încearcă, le e lene), plus oamenii care nu cred nici în conspiraţii, nici în vaccin. Or, asupra ăstora şi, prin ei, asupra întregii populaţii a acţionat iresponsabila afirmaţie „Am învins pandemia” (a președintelui Iohannis, n.red.), căci se aflase la cele mai înalte niveluri că se va înălţa, enorm, valul patru – soţia mea lucrează la INSP, prin urmare ştiu prea bine că Ministerul Sănătăţii fusese informat cu cifre ultracorecte despre ce va urma – şi, când în loc să iei măsuri afirmi că boala a dispărut, îi determini pe nehotărâţi (în număr mare) să meargă buluc la mare, la spectacole tembele, dar uriaşe, la restaurant, la terase, peste tot şi uite aşa am ajuns în zona celor patru, cinci sute de morţi pe zi, care nici nu mai impresionează deoarece lumea s-a învăţat cu ororile, e ca la război.

Mă întorc puţin, să nu pregăteşti deloc valul ăsta nenorocit, să nu continui susţinut campania de vaccinare, să nu cumperi medicamente antivirale, echipamente etc., la ce s-ar încadra o asemenea monstruozitate, crimă în masă cu premeditare, crimă în masă prin imprudenţă, crimă în masă din prostie?

Ce este delirant e că extrem de puţini par să vadă evidenţa de mai sus, celor mai mulţi nu le pasă, ne-am obişnuit atât de mult cu răul, încât facem mişto de el, e miştoul strămoşesc cu ajutorul căruia am trecut prin istorie, am trecut, dar fără onoare. Să mai amintesc şi cele 18 incendii din spitale într-un singur an, de oamenii arşi de vii

Răzvan Petrescu, prozator:

N-am văzut nici o demonstraţie împotriva guvernului, vinovat în bună măsură de aceste tragedii. În schimb, avem parte de manifestaţii împotriva restricţiilor, e rupător. Când, repet, se moare-n draci, pe unii îi interesează drepturile şi libertăţile omului, şi nu numai în România.

Fiindcă am trăit până la 33 de ani într-o societate înspăimântătoare în care drepturile erau obligaţii, iar libertăţile nu existau, ar trebui să le dau dreptate. Ei bine, nu. Când suntem în faţa unei probleme de viaţă şi de moarte naţională, în ce mă priveşte, aş fi de acord să se suspende toate pentru o vreme, până va ajunge-n farmacii un medicament care să învingă boala Wuhan.

Ai văzut ce avânt luase vaccinarea când îi ardea pe toţi că nu vor fi primiţi la serviciu? A fost suficient să se voteze în Senat împotriva certificatului (avea hibe, e adevărat, dar nu mai contau în starea de alertă în care ne zbatem) şi cozile la seringă s-au redus drastic, e limpede că există foarte mulţi oameni care nu înţeleg decât de frică, asta-i situaţia, nu le e teamă de virus, ci că-şi pierd locul de muncă, chiar dacă în caz c-o mierlesc nu mai pot munci ca de obicei. Deci spaima ar fi o bună soluţie pentru ce se-ntâmplă, de-aia a şi reapărut Vlad Ţepeş pe reţelele de socializare, aşadar, în realitate.

Ești considerat unul dintre cei mai buni scriitori de proză scurtă de la noi. De ce proză scurtă? Nu te-a atras niciodată să scrii un roman? – Nu. Romanul nu se potriveşte deloc felului meu de-a fi, adică de-a scrie. Nu am răbdare să întind un subiect pe trei sute de pagini când l-aş putea termina în 20 şi cu siguranţă într-un roman n-aş reuşi să menţin tensiunea la acelaşi voltaj, or, mie-mi plac impactul, explozia, moartea dinozaurilor. În fine, proza scurtă este o provocare sensibil mai mare decât romanul, pentru că într-o povestire nu ai voie să ratezi nimic, nu poţi să faci nici o eroare, nici măcar de punctuaţie, altfel textul va eşua mai rău decât statul. Astfel încât eşti obligat să scrii de parcă de asta ţi-ar depinde viaţa şi sperând că la fel va simţi şi cititorul, în special dacă-şi bagă degetele-n priză.

Ai avut pe parcursul tău de formare autori de la care ai învățat, care te-au fascinat și pe care ai încercat să-i urmezi? Care sunt autorii tăi de căpătâi? – De la toţi am avut câte ceva de învăţat, chiar dacă sunt foarte mulţi, iar unii, de nivelul doi. Mult timp mi-am propus să scriu în stilul lui Salinger (pentru că povestirile lui mi se par perfecte), fără să reuşesc, bineînţeles. Autori grei: Flaubert, pentru că a fost un maestru al stilului, ruşii vechi (despre care am vorbit) şi noi (Mamleev, Pelevin, Tolstaia, Şîşkin), toţi sud-americanii cu accent pe Bolaño, mai la nord, Faulkner, Capote, Vonnegut, Raymond Carver, Lydia Davis, George Saunders, iar în Europa, Kafka, Dino Buzzati, Umberto Eco şi José Saramago. Ar mai fi vreo zece, de peste tot, nu-i mai amintesc.

Dintre scriitorii români apuci să citești ceva? Ai preferințe?– Am, dar unii sunt morţi.

Tocmai ai scos un volum nou de proză scurtă – Cuțitul japonez. Bănuiesc că l-ai scris în pandemie. Cu ce ne mai surprinzi de data aceasta? – Am început să scriu în anul ăsta de la sfârşitul lui februarie, şi-am isprăvit cartea la începutul lui iulie, totul s-a petrecut ca o detonaţie, declanşatorul fiind o povestire pe care o promisesem pentru volumul colectiv de proză scurtă „Kiwi”, coordonat de Marius Chivu, şi, în urma ei, au venit toate celelalte, în ritm mitraliat, fabricate într-o stare apropiată transei, patru mergând pe linia primului text, de satiră politică, două din aceeaşi sferă a comicului virulent îndreptat asupra artiştilor, una am dirijat-o şi asupra mea şi câteva de literatură obişnuită. M-am gândit să merg pe urmele lui Jonathan Swift (considerat cel mai mare autor satiric de limba engleză, îl enervau politicienii şi filosofii, îmi sună familiar), Mark Twain, William Thackeray, Nicolai Gogol şi din nou Saramago, cu toate că nu a scris decât un singur roman de acest gen, Eseu despre luciditate.

Personaje aveam cu duiumul, cu grămada lor nesfârşită de porcării cunoscute de toată lumea şi nesancţionate niciodată, am spus mai înainte că nu prea există justiţie pe-aici, n-am zis însă că o societate fără justiţie dispare, ca să citez aproximativ din Napoleon Bonaparte, trebuia doar să aleg câteva şi să le schimb sau mai bine să nu le dau numele, pentru că nu merită, şi să le las să viermuiască în atmosfera unui coşmar grotesc, cu tuşe de absurd, nebunie şi suprarealism, nu întâmplător pe copertă este un detaliu din Grădina desfătărilor a lui Hieronymus Bosch, un titlu în perfectă armonie cu subiectul pictat în urmă cu 500 de ani, infernul. Totuşi, la noi nu-i vorba de cel clasic. E un iad de bâlci.

– Dragă Răzvan, cum vezi tu situația actuală din chilia ta? Toată această criză permanentă politică și pandemică și care pare că nu mai este locală, ci globală? Mai înțelegi ceva din lumea asta? Te mai regăsești în ea?– Nu simt nevoia să mă regăsesc în lumea asta sau în oricare alta, dacă-mi oferă situaţii şi personaje e suficient, pentru că, la fel ca alţii, am lumea mea, alcătuită din ce iubesc mai mult. Sigur că şi ea poate fi pulverizată dacă mă-ntâlnesc cu virusul cu ochii oblici şi-atunci m-aş vedea în situaţia neplăcută de-a fi nevoit să mă regăsesc măcar la ATI, o scenă remarcabilă.

Ceea ce-i surprinzător şi sinistru este însă, repet, toleranţa la care s-a ajuns faţă de moarte, e imensă, căci au murit până azi peste cinci milioane o sută zece mii de oameni şi lucrurile merg ca înainte, într-un fel, în consecinţă abia acum pot înţelege cu precizie două lucruri: 1. modul prin care au rezistat oamenii în timpul diferitelor dezastre – pur şi simplu s-au obişnuit. Dacă în loc să se-nghesuie la morgă, cadavrele celor răpuşi de Covid ar zăcea pe străzi, cred că am trece pe lângă ele cu paşi rapizi şi ochii-n telefon. Şi nici nu ai ce face, de fapt, nu poţi să plângi ori să suferi după un număr atât de mare de indivizi plecaţi pe lumea cealaltă mai ales dacă nu-i cunoşti, prin urmare, singurul lucru ce-ţi rămâne de făcut este să continui să trăieşti de parcă nu s-ar întâmpla ceva deosebit. Şi 2. proporţia exactă a concetăţenilor mei cu care nu aş vrea în ruptul capului să am de-a face: 70%.

Apropo: tu cum scapi de depresii? Eu scriu și umblu mult, fac teren, discut cu oamenii. Mă ajută mult aceste expediții. Pe tine?– Am răspuns parţial la întrebarea asta. Nu merg aproape nicăieri, nu simt nevoia, nu discut cu nimeni prea mult, discuţiile mă obosesc, mă irită şi nici nu aflu mare lucru din ele, pe scurt, pandemia nu mi-a schimbat mai deloc modul de viaţă pe care mi l-am dorit dintotdeauna: să stau în casă cu ai mei, cu scrisul, cărţile, muzica şi filmele mele. Aşa că nu am nici un motiv să intru în depresie, mai ales că sunt diagnosticat cu ea de 33 de ani. Uneori mă şi tratez.

Foto: Răzvan Petrescu/Facebook

Read More

Lasă un răspuns